De când se naşte, omul caută mijloace prin care să fie fericit. Se întreabă mai puţin cine l-a creat dar caută şi se întreabă: „Unde este fericirea?” sau "Cum pot să fiu fericit?".

Am văzut într-o bibliotecă o carte cu titlul: Secretul fericirii. Am rugat insistent proprietarul să mi-o dea s-o citesc. Eram în căutarea fericirii. Căutam ceva nou, ceva ce nu ştia nimeni, ceva care să mă facă fericit.

În viaţă, omul caută acest secret al fericirii, dar mai curând sau mai târziu constată dezamăgire. „Numai anumiţi oameni reuşesc să fie cu adevărat fericiţi, iar eu nu fac parte dintre aceştia” sau  „în viaţă nu există fericire”. Alţii dimpotrivă, senini şi plini de calm interior, mărturisesc că au găsit chiar mai mult: „sursa, secretul” propriu-zis al fericirii.

În acest program vom contura o latură a acestui secret; şi anume RESPECTUL înţeles ca: atitudine, sentiment de stimă, consideraţii şi preţuire faţă de cineva sau ceva, dar şi manifestarea vizibilă, practică a acestui complex de atitudini.

 

După câteva momente de reculegere, obosit de truda zilei, un tată meditează profund asupra modului cum s-a purtat faţă de copilul său. Orice părinte recunoaşte că nu este uşor să fii calm, răbdător cu micuţul familiei. E minunat să înveţi arta de a păstra tonul vocii, seninătatea privirii, logica cuvintelor şi maturitatea gândirii faţă de copil, rodul iubirii şi darul lui Dumnezeu.

Dar iată o metodă pe care o recomandă Livingstone Larnet, un mare pedagog american, pentru a-i pune pe copii la respect. Înainte de a-l certa sau de a-l mustra pe copil, citiţi următorul pasaj intitulat: „Părinţii uită”, din cartea „Arta de a trăi”:

Micuţule, ascultă-mă… tu dormi cu obrazul pe mânuţa ta şi cu buclele tale blonde lipite de fruntea ta umedă. M-am strecurat în camera ta… vreau să-ţi fac o mărturisire. Adineauri am fost cuprins de remuşcări, în timp ce-mi citeam ziarul. Astăzi am fost cam aspru cu tine. Dimineaţă, când te pregăteai să pleci la şcoală te-am mustrat pentru că te mulţumeai să-ţi treci prosopul umed pe vârful nasului. Te-am certat pentru că ghetele tale nu erau curate, am strigat când ţi-am aruncat jucăriile pe jos. La dejun te-am certat iar - vărsai laptele, înghiţeai lacom, puneai coatele pe masă… La plecare, te-ai întors şi mi-ai zis: „La revedere, tăticule”, iar eu ţi-am răspuns încruntând sprâncenele: „Stai drept!”.
Seara acelaşi cântec. Întorcându-mă de la lucru, te-am pândit pe drum. Te jucai cu bilele în genunchi, în praf. Te-am umilit în faţa camarazilor tăi, când ţi-am poruncit să te duci înaintea mea acasă. Iţi aminteşti apoi? Te-ai strecurat sfios cu un aer deosebit în biroul meu, în timp ce eu lucram. Am ridicat ochii: „Ce este?”. N-ai răspuns nimic, dar printr-un elan irezistibil ai alergat către mine şi ţi-ai aruncat braţele în jurul gâtului meu, strângându-mă cu acea devoţiune mişcătoare pe care Dumnezeu a înflorit-o în inima ta şi pe care răceala mea n-a putut s-o primească. Apoi ai fugit… ţi-am auzit picioruşele alergând pe scări.

Ei bine, fiul meu, atunci cartea mi-a alunecat din mâini şi o frică teribilă m-a cuprins. Iată ce a făcut din mine mânia criticii şi a mustrărilor - un tată morocănos şi rece. Te pedepseam pentru că nu erai decât un copil. Nu-mi lipsea iubirea, dar aşteptam prea mult de la tinereţea ta. Te judecam după experienţa anilor mei. Şi totuşi este atâta generozitate şi loialitate în sufletul tău. Ştiu că tu n-ai înţelege toate acestea dacă le-ai auzi. Dar mâine vei vedea, voi fi un alt tată. Voi deveni prietenul tău. Voi râde şi voi plânge cu tine. Acum, când te privesc,  în pătucul tău, ştiu că nu eşti decât un dulce copilaş. Abia ieri erai în braţele mamei tale, cu capul pe umărul ei… am aştept prea mult de la tine, prea mult…
„Taţi şi mame, nu arătaţi copiilor voştri o faţă întunecată. Învăţaţi-i cu bunătate şi alipiţi-i de inima voastră. Lăsaţi-I să vă şoptească la ureche toate necazurile şi bucuriile lor. Dacă au greşit şi îşi recunosc greşeala, iertaţi-i tot atât de binevoitori cum doriţi să fiţi iertaţi şi voi de Tatăl vostru din ceruri. Îngerii cereşti se vor bucura de străduinţele voastre de a cultiva acea iubire care vine de sus: paşnică, blândă, plină de îndurare şi de roduri bune.

Lăsaţi copiii să apropie cerul,
cu zâmbetul pe care voi l-aţi pierdut
în răcoarea grădinii…

Lăsaţi copiii să sape cărare
spre păşunile vieţii, cu mâinile lor
ca nişte crengi de lumină.

Lăsaţi copiii
să arunce ţărâna mândriei,
dincolo de zidurile inimii voastre.

Lăsaţi-i să vă spele
ferestrele gândului
cu ploaia iubirii lor nepătate!

Lăsaţi copiii
să crească către soare,
măsurându-şi urcuşul
cu însăşi statura
pomului vieţii!

Lăsaţi copiii
să-şi crească copacul făpturii
laolaltă cu toate lianele gândului!

Lăsaţi copiii
să-şi apropie cerul!
Spre a-şi oglindi în el caracterul.

Lăsaţi copiii
pe calea ce duce-n paradis,
spre a fi veşnic binecuvântaţi de Isus!

Fiinţa umană este născută să trăiască în societate, înconjurată de semeni şi având interese împletite împreună cu ale acestora. Secretul fericirii mele constă în felul meu de a mă comporta cu ceilalţi. El depinde în mare măsură de mine.
Să urmărim această dependenţă în Ioan, capitolul 4.

Cu un ulcior în mână, o femeie din Samaria se apropie de una din tradiţionalele fântâni - cea a lui Iacov. Era singură, pentru că nici unul din cei cinci bărbaţi nu-i adusese fericire. Nefericirea ei o făcea să nu vadă pe nimeni din jur. Dar, iată că un iudeu, un om superior ei, se apropie şi îi cere apă, vorbindu-i atât de frumos. În faţa ei se afla un biet călător, însetat, obosit de cale şi prăfuit. Acest călător era Isus. Femeia nu-L cunoştea pe Isus, dar a văzut în El o personalitate plină de respect, L-a asemănat chiar cu marele patriarh Iacov. Prin cuvinte simple, Isus, care cunoştea durerea acestei femei, a privit persoana ei ca pe cineva egal în demnitate şi demn de a fi respectat.
De unde venea iubirea care a schimbat viaţa acestei femei? Ce miracol i-a spus Isus acestei femei?

Comunicarea între Isus şi femeia samariteană a început printr-o dăruire plină de respect. Nimic din ceea ce este sfânt şi nobil nu trebuie tratat cu nepăsare şi cu indiferenţă. Respectul pentru cei din jur este primul pas în creşterea caracterului. Ca să putem ajunge aici, trebuie să se nască şi să se dezvolte în noi simţul demnităţii umane.


LA FÂNTÂNA INIMII

Mi-e inima fântână goală lângă drum
Tu, lângă ea, Isuse, ai poposit acum.
Eşti obosit, Isus, de drum îndelungat
În arşiţa amiezii stai - flămând şi însetat.
„O, dă-Mi să beau…” îmi ceri cu glasul tremurat
Dar inima-mi fântână goală, a secat.
Şi n-am un zâmbet bun, un gând să-Ţi dăruiesc
Cu care setea de pribeag să-Ţi potolesc.
„O, dă-mi să beau din apa vie, scump Isus,
Şi cu iubire, inima mi-o umple până sus.”
Mi-e inima fântână goală lângă drum…
Să vii din nou, Isuse, Te aştept acum…

 

Matei 14:23 „Isus S-a suit pe munte la o parte ca să se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni.
În cartea „Hristos, Lumina lumii” se afirmă: „Atunci când căutăm să cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi şi caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat.”
Comuniunea cu  Dumnezeu ne va face conştienţi de valoarea fiecărui om şi va determina în noi o manifestare liberă, neegoistă, a atenţiei, a sentimentului de stimă, a respectului. Fiecare om reprezintă o valoare în faţa lui Dumnezeu. Atunci când vom fi conştienţi de preţul răscumpărării noastre, de iubirea lui Dumnezeu care ne face fericiţi, de valoarea pe care Dumnezeu a investit-o în fiecare dintre noi, nu vom sta indiferenţi nici faţă de cel mai neînsemnat om.

„Fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi.” (Filipeni 2:3)
Aruncând privirile în jur, suntem deseori tentaţi să apreciem valoarea unui om după criterii omeneşti, după observaţi empirice şi grăbite sau în funcţie de dispoziţia noastră lăuntrică. Dar cine este OMUL DE LÂNGĂ MINE? Este aşa cum îl privesc eu, aşa cum mi-l imaginez din datele sumare pe care le-am alăturat?

O, dacă am vedea în clipa aceasta pe omul de lângă noi aşa cum este el - o fiinţă dornică de a fi înţeleasă şi mângâiată - dacă ne-am strădui să descoperim binele ascuns în necunoscuţii din preajma noastră, atunci vom surprinde licăriri de cinste şi nobleţe chiar şi în cei înrăiţi.
Omul de lângă mine este un preţios suflet pentru care Isus a murit, şi faţă de care El are aceeaşi iubire nemărginită şi aceeaşi grijă nepărtinitoare.

Mă voi ruga pentru omul de lângă mine, îl voi ajuta să-şi dezvolte posibilităţile pline de perspective pe care le-a primit în dar de la Dumnezeu, îi voi respecta opiniile şi nu voi greşi dacă îl voi privi mai pe sus decât mine. Iată năzuinţa oricărui ucenic sincer.
 

Virtutea respectului trebuie să fie corolarul relaţiilor sociale şi acest lucru implică respectul faţă de propria persoană.

Respectul faţă de sine apare la prima repulsie în faţa comodităţii şi plăcerii; dacă viaţa cotidiană are la dispoziţie numai 24 de ore, atunci respectul de sine nu numai că va şti cum să le împartă, dar ne va da şi puterea de a le folosi cu maximum de randament. Efortul de a urmări acest material considerăm că face parte din sfera respectului de sine.

A te respecta pe tine înseamnă a fi foarte sever cu tine însuţi şi totodată îngăduitor cu ceilalţi. În faţa acestui tribunal al conştiinţei, sinceritatea trebuie să fie totală. Respectul de sine constă în fiecare hotărâre pe care o iau şi o duc la capăt. El nu este acordat omului ca un dar, la venirea lui pe lume, ci este o demnitate care trebuie cucerită prin stăpânire de sine şi înălţare morală. Reuşita depinde de respectul pe care ni-l acordăm.

Aşadar, respectul nu este numai o virtute; el devine o îndatorire pentru noi. Respectându-mă pe mine aduc onoare şi slavă Celui care m-a creat, care mi-a dat valoare, personalitate şi demnitate în această lume.
 

În raporturile dintre oameni, semnul suprem al respectului este politeţea, care se manifestă, în general, printr-un întreg comportament, şi, mai ales, prin cuvânt.

Respectarea regulilor de politeţe va conduce în adevăr la o colaborare armonioasă între oameni. Treptat, dincolo de politeţea formală, se dezvoltă o delicateţe a sentimentului ce se exprimă în întreg stilul de viaţă al oamenilor, în modul de a vorbi, de a privi, în graba pe care o depun în a răspunde unui salut.

Cea mai mare parte din viaţa noastră nu se compune din fapte şi sacrificii mari şi extraordinare, ci din lucruri mărunte. Un singur cuvânt dacă este rostit cu seninătate, îndeamnă pe interlocutor la politeţe şi respect, dar se răsfrânge în acelaşi timp şi asupra celui care-l rosteşte, creându-I un climat interior de calm şi linişte. Dimpotrivă, vorbirea rostită violent şi necontrolat conduce la raporturi brutale şi agresivitate. Purtarea nepoliticoasă provoacă nemulţumiri, opoziţii, rea voinţă şi dispreţ reciproc.

Evanghelia nu încurajează politeţea de formă, ci acea curtoazie care izvorăşte dintr-o adevărată bunătate a inimii renăscute. Politeţea joacă un rol important în viaţa de familie. Un soţ poate purta mult respect soţiei sale, dar acesta trebuie manifestat în mod vizibil. În realitate, numeroase familii nu sunt unite tocmai din lipsa politeţii, a respectului reciproc. Nimeni nu trebuie să trăiască numai pentru sine. Privirile, tonul vocii, purtările, totul influenţează viaţa din cercul familiei. Ele modelează caracterul şi temperamentul copiilor, ele inspiră sau tind să nimicească încrederea şi iubirea.

Sunt mulţi în lumea aceasta care flămânzesc după iubire şi împreună simţire. Prindeţi orice prilej pentru a contribui la fericirea celor din jurul vostru, împărtăşind cu ei sentimentele voastre. Cuvinte de bunătate, priviri de simpatie, expresii de apreciere, vor fi pentru mulţi ca un pahar cu apă rece oferit unui suflet însetat. Un cuvânt de încurajare, o faptă de bunătate, vor uşura poverile care apasă greu asupra umerilor obosiţi.

Adevărata fericire se află în servirea neegoistă. Şi fiecare cuvânt şi fiecare faptă de slujire sunt raportate în cărţile cerului ca şi cum ar fi fost făcute pentru Însuşi Domnul Isus. „Oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40)

În fiecare zi, faceţi ceva pentru a creşte, a înfrumuseţa şi a înnobila viaţa pe care Domnul Hristos a răscumpărat-o cu Însuşi sângele Său.

Bunul Dumnezeu să ne ajute ca aceasta să fie ţinta noastră supremă.

 

„Nu mai merge aşa…” - îşi zicea Margareta, sprijinindu-şi capul în palme. Adineaori, mama mă mustră pe mine, fără nici un motiv. Acum, uite cum îl dojeneşte pe Toma pentru că umblă cu zgomot… De când ştiu, numai cuvinte aspre, ironii, bufnituri şi răspunsuri în doi peri! Şi ne mai numim familie de creştini… Nu, aşa nu mai merge…

Gânduri de acest fel au mai năpădit sufletul lui Margareta. Dar acum simţea ca niciodată că s-a umplut paharul! Să plece de-acasă? Ce vor spune fraţii? Şi nici nu are încă 18 ani. Atunci - altă soluţie - să îndure pasiv? Iarăşi nu mai merge. Ceva trebuie să facă, dar ce?
Margareta luă Biblia ce rămăsese deschisă pe pat. Îşi aruncă privirile pe paginile ei şi ochii îi rămăseseră aţintiţi pe ultimul verset din josul paginii. Era Tit 2:7 : „Dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune…!”

Îl citi, îl reciti… Ce răspuns! Ea, să fie un exemplu pentru alţii? La asta nu s-a gândit niciodată. Aştepta de la alţii. Cuvântul însă spune altfel. Şi pentru că tot se socoteşte mai bună ca ceilalţi, ar trebui s-o facă. Împotriva oricărei prejudecăţi. Şi, cine ştie dacă nu dintr-o hotărâre ca aceasta va veni schimbarea?

Hotărâtă, Margareta se ridică. Va începe chiar acum: va începe cu Maria.
În camera alăturată Maria, sora ei, stătea culcată gemând din când în când, din pricina durerilor de cap. La zgomotul paşilor, Maria deschise ochii tânjitor, dar îi închise numaidecât. Margareta se apropie uşor de pat şi puse mâna pe capul sorei sale:
„Te doare rău? Nu vrei să te răcoresc puţin, să-ţi fac un masaj?”
Maria, prea puţin obişnuită cu simpatia, răspunse:
„Nu, lasă-mă mai bine în pace şi durerea mă va lăsa singură.”
„Dar nu te pot ajuta cu nimic?”
„Nu! Cum am răbdat până acum, cred că voi mai putea răbda până seara!”, răspunse Maria cu un aer necăjit.

Dacă Margareta s-ar fi aşteptat ca gestul ei să fie preţuit, refuzul sorei sale ar fi descurajat-o cu siguranţă. Dar ea se aştepta tocmai la o astfel de primire şi ea deja ştia ce avea de făcut. Fără a lua seama la cuvintele Mariei, se duse la bucătărie, luă un vas cu apă şi reîntorcându-se la sora ei, îi umezi tâmplele, îi frecă mâinile înfrigurate şi îi legă fruntea cum putu mai bine. Apoi trase jaluzelele şi se aşeză pe pat, mângâind capul bietei fete. După nici 10 minute Maria adormi. Atunci Margareta ieşi în linişte şi un simţământ de bucurie cum nu mai avusese până atunci i se strecură în inimă. Era prima ei lecţie de simpatie şi o găsi tot atât de dulce ca şi aerul îmbălsămat al dimineţii.

Curând veni seara. În timp ce toţi se aşezau la masă, tata se uită împrejur.
„Margareta unde-i? Ea nu mănâncă?”
„Mai zăboveşte, răspunse indiferentă mama. A ţinut morţiş să servească ea masa.”
Pe când intra Margareta cu mâncarea, discuţia era  în toi:
„Zicea că frecţia i-a luat durerea cu mâna, "comenta Toma.
Cei de la masă parcă o priveau altfel. Aşadar s-a aflat?

Deşi conversaţia reveni la vadul ei obişnuit, o undă deosebită plana în sufragerie. Margareta o simţea. Şi, deşi tonul vocilor suna tot mai strident, privirile totuşi se schimbară. Iar când tatăl se ridică de la masă, Margareta rămase surprinsă de cuvintele lui:
„Mulţumim pentru masă , Margareta!”
„Mulţumim, mulţumim…" - repetară şi ceilalţi.
Ce minune! Mai servise masa şi altădată la cuvântul mamei, dar niciodată până acum nu i s-a mulţumit ei! Ce taină dezvăluiau cuvintele acestea… Aşadar, iniţiativa pornită din iubire - se simte? Până atunci nu ştiuse că slujirea înalţă.
Curând, forfota casei se linişti. Margareta ieşi din baie, îşi strânse hainele cu grijă lângă pat, îngenunche şi se rugă… O, câte avea să spună în seara aceasta !

Cele două minute tradiţionale ale rugăciunii trecuseră; apoi încă cinci… încă zece…simţea că sora ei nu doarme, ci o urmăreşte, dar nu o deranja. Prea plinul inimii simţea nevoia după faţa lui Dumnezeu, cum niciodată nu o simţise, era o părtăşie nouă, minunată…
„Iţi mulţumesc, Tată! Fă din viaţa mea o fântână. Da… o să încep cu altarul. Cu siguranţă n-o să mă respingă. Ajută-mă! O să încerc cu mama. Dă-mi dragoste să o ajut. Şi fă, Doamne, să ne iubească! … O să aranjez şi camera lui Toma. O să-i fac focul! O, Tată, să nu mai plece de-acasă! Să fim o familie fericită!”
Stelele răsăriseră pe cer de mult… Ursa mare, steaua ciobanului, Orionul… În liniştea nopţii, tainic, deasupra casei aceleia se oprise Veşnicia.

Psalm 73:28 „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul.”
Care este secretul fericirii? După cum poate am observat, secretul constă în respectul pe care-l am faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de mine.
Chiar dacă inima mea nu este dispusă să-l respecte întotdeauna pe cei din jur, trebuie să-mi impun acest respect căci este spre fericirea mea.
Încercaţi să zâmbiţi unui om pe care îl consideraţi neînsemnat şi, în acelaşi timp, interesaţi-vă prin cuvinte simple, dar călduroase, de starea sufletească a acelui om, apropiindu-vă de inima lui. Când cineva năvăleşte asupra dumneavoastră cu cuvinte nepoliticoase pe un ton ridicat, opriţi-vă, gândiţi-vă şi apoi, chiar dacă inima nu vă încurajează, răspundeţi-i frumos. La început va fi o luptă teribilă în sufletul celui ce şi-a propus să fie respectuos. Dar, prin rugăciune personală, Domnul Isus va duce lupta în locul nostru. Religia lui Hristos ne face în stare de a ne purta amabil şi politicos. Prezenţa noastră printre oameni îi va influenţa la acte de iubire care vor aduce armonie fericirii. Atunci când genunchiul nostru se va pleca înaintea lui Dumnezeu şi inima în faţa aproapelui, vom simţi cu adevărat fericirea.
Să-L rugăm pe Dumnezeu ca fiecare dintre noi să gustăm din plin fericirea de a servi, spre mântuirea şi spre slava Sa veşnică.
AMIN!

 De-am putea…

De-am putea să tragem vălul
De pe faţa orişicui,
Să-i cunoaştem rostul faptei,
Cunoscând sufletul lui,
Că-i mai bun decât crezusem,
Constata-vom foarte des:
Am iubi mai mult pe oameni,
Dacă i-am fi înţeles.

Dac-am şti motivul faptei,
Fie-n bine, fie-n rău,
Am iubi pe păcătosul,
Şi-am urî păcatul său.
Dacă-am şti puterea mare
Ispitind pe muritori,
Cu greşeala orişicui
Am fi mult mai răbdători.

De-am şti griji, de-am şti cercare,
Şi zadarnice sforţări,
De-am şti şi cruda-nşelare
Şi fatalele-i urmări,
N-am mai arăta asprime
Altora, nici chiar decum
Ci-am da ajutor mai bine
Celor ce-i urâm acum.
Ah! Cum judecăm pe altul,
Neştiind lăuntrul lui
Căci impulsul faptei sale
Aşa negru şi rău nu-i.
Să vedem, peste-a lui rele,
Bunătatea-i mai ales,
Am iubi mai mult pe oameni,
Dacă i-am fi înţeles!

“Dezleaga lanturile rautatii… “

“Iata postul placut Mie: dezleaga lanturile rautatii…”

( Isaia 58, 6 )

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, un ofiter german a primit sarcina de a se ocupa de evreii din Cracovia, Polonia. La inceput, evreii au fost scosi din casele lor, li s-a pus steaua galbena in piept si si au fost inghesuiti in ghetouri, putand sa-si traiasca viata in limite decente. Insa viata din ghetouri nu a durat mult si, in urma unui ordin venit de sus, ofiterul german i-a scos pe evrei din ghetou si i-a internat intr-un lagar de munca silnica.

Stiti cu ce se distra ofiterul german in timpul liber ? Fiind incartiruit intr-o vila situata pe un deal aflat deasupra lagarului de munca, el putea observa tot ce se petrecea acolo. Zilnic avea obiceiul sa iasa pe balcon cu o arma cu luneta, ucigand la intamplare evrei care munceau in lagar. Apoi intra in camera lui, servea un pahar cu alcool, dupa care iesea din nou pe balcon si ucidea. Apoi intra din nou in camera, bea un alt pahar cu alcool, pentru ca ciclul sa se repete…. Dupa terminarea razboiului, ofiterul a fost judecat pentru crime de razboi si a fost executat prin spanzurare.

Mai aproape de noi, , cu cativa ani in urma, americanii erau ingroziti de faptul ca intre ei se afla un criminal in serie, un lunetist care ucidea din placere. Acesta nu jefuia victimele, nu le viola, nu era interesat de nimic altceva decat de uciderea lor. Criminalul isi lasa familia acasa si, fara sa dea nimic de banuit, isi lua masina si pornea pe drumuri singuratice in cautarea urmatoarei victime.

Zarind un pescar solitar pe malul unui lac, scoate arma cu luneta si-l impusca mortal pe bietul om. Apoi, sofeaza mai departe. Pe drum, ajunge din urma o femeie care facea jogging si o impusca mortal si pe aceasta, dupa care isi continua linistit drumul in cautarea unei noi victime. In felul acesta, criminalul a ucis mai multi oameni nevinovati, fara ca familia sau cunoscutii sa banuiasca ceva. In cele din urma, a fost prins de politie, judecat si condamnat la moarte.

De ce ucideau acesti oameni niste fiinte complet nevinovate ? Care era motivul care statea in spatele crimelor lor ?  Un singur raspuns pare rezonabil: rautatea din sufletul lor. Acesti criminali nu erau nici saraci, nici flamanzi, nici fortati de vreun ordin venit de sus, nu erau nici fortati de imprejurari atunci cand ucideau. O faceau pur si simplu din rautate…

Rautatea – iata un subiect foarte delicat atunci cand e vorba de crestini care merg la biserica si care pretind ca au primit botezul cu Duhul Sfant , avand roadele Lui, intre care se numara si bunatatea. Am ramas uimit atunci cand, cautand intr-o concordanta biblica, am constatat cat de multe versete biblice vorbesc despre rautate: aproximativ 1150 de versete, dintre care 750 in Vechiul Testament si 400 in Noul Testament.

Stiti cat reprezinta cele 1150 de versete din cuprinsul Scripturii ? Daca le-am aseza unul langa altul, ele ar echivala cu primele 38 de capitole din Geneza ! Mesajul este cat se poate de clar: Dumnezeu are sa ne spuna multe lucruri cu privire la acest subiect care, desi e neplacut, face parte din viata noastra.

De fapt, rautatea este un pacat de fond, este doar tulpina din care apar mii si mii de ramuri cu frunzele, florile si fructele lui otravitoare. Versetele biblice care vorbesc despre rautate, surprind diferitele ei forme de manifestare.

Astfel, aflam despre rautatea faptelor ( Psalm 28,4 ), despre rautatea limbii ( Psalm 10,7 ), despre rautatea inimii ( Psalm 28,3 ), despre oameni care se bizuie pe rautate ( Psalm 52,7 ), despre oameni care se falesc cu rautatea lor ( Psalm 72,1 ), despre oameni care imbraca haina rautatii ( 1 Petru 2,16 ), despre oameni care se “imbarbateaza” in rautate ( Psalm 66, 5 ), despre “lanturile rautatii” ( Isaia 58,6 ), despre nebunia rautatii ( Eclesiastul 7,25 ) si multe alte aspecte ale acestui pacat de fond.

In concluzie, intelegem ca Dumnezeu are sa ne spuna multe lucruri cu privire la acest cancer al spiritului uman, care a distrus si continua sa distruga oameni, natiuni si civilizatii.

Dar ce legatura are acest subiect cu Biserica lui Christos ? Putem vorbi de rautate in mijlocul bisericii ? Cu siguranta ca da ! Nu vreau sa vorbesc despre propriile mele experiente negative, nici de ceea ce am observat de-a lungul anilor in viata unor asa-zisi crestini, caci parerile mele pot fi subiective si nu am dreptul sa judec pe nimeni. Insa doresc sa aduc in lumina ceea ce spune Biblia in legatura cu acest subiect, cuvintele Scripturii fiind un adevarat semnal de alarma in acest sens.

1) Matei 7,11: “Deci voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri…”

Constatarea dureroasa nu e facuta de vreun om oarecare, care ar putea fi subiectiv in aprecierile sale, ci de Insusi Fiul lui Dumnezeu, Cel care are “ochii ca para focului” ( Apocalipsa 1,14 ), patrunzand dincolo de hainele noastre elegante, dincolo de aerele pe care ni le dam si de aparentele sub care incercam sa ne ascundem. El, Creatorul fiintei umane, poate patrunde pana in esenta ei, scotand la lumina toata putreziciunea naturii noastre pacatoase.

Interesanta este asocierea pe care Mantuitorul o face intre rautatea inimii si “darurile bune” ( faptele bune ) ale unora dintre noi. Noi ne putem insela in privinta semenilor nostri, Dumnezeu – niciodata !

2) Marcu 10, 17.18: “Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica ? “ “Pentru ce Ma numesti bun ? Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.”

In dialogul purtat cu tanarul bogat, Mantuitorul reia ideea naturii rele, pacatoase a omului, insa de data aceasta indirect. Privite lucrurile din aceasta perspectiva, cum ramane cu aprecierile noastre unii despre altii ? “Acesta e un om bun”, spunem cand ni se pare ca avem in fatza un om deosebit. Mai ales la inmormantari se fac astfel de aprecieri… Este corect din punct de vedere biblic ? Nu , corect ar fi sa se spuna: “Acesta este un om rau, asemenea tuturor oamenilor nascuti intr-o natura pacatoasa, dar el a permis ca bunatatea lui Dumnezeu sa fie reflectata in viata lui.”

Ati vazut pe cerul unei nopti senine planeta Jupiter ? Aceasta apare ca o stea uriasa si stralucitoare. Totusi, planeta aceasta este la fel de intunecata ca orice alta planeta. De ce totusi planeta Jupiter este cel mai stralucitor corp ceresc vizibil cu ochiul liber ? Pentru ca el reflecta mai mult decat oricare alta planeta lumina soarelui. Asa sunt cei mai “buni” dintre noi: rai in natura lor umana, dar care reflecta ceva din bunatatea lui Dumnezeu.

3) Matei 10,16: “Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti dar intelepti ca serpii, si fara rautate ca porumbeii “

Domnul Iisus nu a rostit niciodata cuvinte inutile. Daca El a poruncit urmasilor Sai sa fie “fara rautate” , inseamna ca exista o primejdie reala in acest sens pentru Biserica Sa. Iisus doreste ca Biserica sa sa fie libera de catusele rautatii. Si daca apostolilor li s-a potrivit aceasta porunca, cu atat mai mult ea ni se potriveste noua…

Ce este in esenta rautatea ?

Greu de definit ! Micul Dictionar Enciclopedic afirma ca ea este o caracteristica a omului rau, manifestandu-se prin tendinta de a face rau.

Doar de a face raul ? Cum ramne cu tendinta de a gandi rau despre cineva, cu tendinta de a vorbi de rau pe cineva, cu tendinta de a simti rau in relatiile cu semenii ? Dificultatea definirii rautatii decurge probabil din miile de forme sub care se ascunde aceasta plaga a lumii noastre, unele mai vulgare, altele deosebit de subtile si abia sesizabile.

Un om poate fi rau cand comite o crima, cand jefuieste o casa, cand e violent cu cei din jur… Dar el este la fel de rau si atunci cand iti arunca un zambet malitios, cand iti spune o vorba intepatoare sau se bucura de necazurile altora. Asadar, un om poate fi rau cand rade sau plange, cand e vesel sau incruntat, cand priveste pe cineva sau inchide ochii, cand lucreaza sau se odihneste… Niciun aspect al existentei umane nu scapa de infectarea cu germenele rautatii.

Forme de manifestare a rautatii

Nu mai voi referi la formele brutale, vulgare ale rautatii, ci la acele forme ascunse, subtile, de a caror prezenta uneori nu suntem constienti.

1) Rautatea inimii ( resentimentele )

Este acel gen de rautate care, de cele mai multe ori, nu se vede in exterior. Uneori este atat de ascunsa in spatele mastilor pe care le purtam incat nici noi nu suntem constienti de prezenta ei in inima noastra.

Psalmistul David se ruga Domnului: “Nu ma lua de pe pamant impreuna cu cei rai si cu oamenii nelegiuiti, care vorbesc de pace aproapelui lor, si cand colo au rautate in inima “ ( Psalm 28,3 ). David se refera la niste oameni care “vorbesc de pace aproapelui lor”, oameni care lasa impresia ca sunt cei mai buni oameni de pe pamant, ca sunt crestini veritabili si oameni de treaba in societate.

Daca am putea vedea dincolo de zambetele, cuvintele frumoase si faptele bune ale acestora ce se ascunde in inima, la fel cum ne vede Dumnezeu, am ramanea uluiti cat de multi “vulcani noroiosi” se ascund dincolo de hainele elegante ale semenilor nostri. Uneori e nevoie de ani de zile pentru ca sa te convingi ca omul pe care-l admirai pentru ceea ce se vede in exterior are de fapt o inima neagra.

2) Rautatea cuvintelor ( vorbirea rautacioasa ).

Despre acest aspect aminteste unul din prietenii lui Iov cand spune despre unii oameni: “Dulce era raul in gura lui; il ascundea sub limba, il mesteca intruna si nu-l lasa, il tinea in cerul gurii” ( Iov 20, 12.13 )

Psalmistul David, la randul sau, referindu-se la aceasta categorie de oameni, afirma: “Gura ii este plina de blesteme, de inselatorii si viclesuguri, si sub limba are rautate si faradelege.” ( Psalm 10.7 ) Are rost sa vorbim de injuraturi si blesteme in mijlocul Bisericii lui Christos ? Nu-i asa ca acest subiect ii privesc doar pe cei din afara Bisericii ?

Mi-ar place sa cred si sa constat acest lucru. Si as vrea sa cred ca, daca in mijlocul Bisericii asteptatoare a revenirii lui Christos se mai aud sporadic, izolat, blesteme, injuraturi si cuvinte porcoase, iesite de pe buze inca nesfintite cu uleiul Duhului Sfant, acestea sunt totusi exceptii nefericite si cazuri izolate care nu caracterizeaza intreaga biserica.

Exista insa forme de rautate in vorbire mult mai raspandite. Ce ziceti de cuvintele intepatoare ale Peninei ? Cei care sunt familiarizati cu textul biblic stiu prea bine cine era Penina. Aceasta a doua sotie a lui Elcana, tatal lui Samuel, nu pierdea nicio ocazie ca s-o intepe cate putin pe Ana pentru faptul ca aceasta nu putea avea copii.

Putina ironie aici, cate un cuvant rautacios dincolo, care sa intepe inima,  toate acestea fiind servite cu o “salata” de zambete malitioase… Credeti ca exista vreo deosebire intre o injuratura vulgara si un cuvant intepator si plin de rautate ?

Nu ! In esenta, radacina este aceeasi: rautatea inimii. Este doar o chestiune de educatie la mijloc. Unii oameni mai putin educati dau frau liber instinctelor si pornirilor firii lor rele, fara ascunzisuri, in timp ce altii, mai educati, care tin la imaginea lor in societate, isi lustruiesc cu grija sagetile limbii.

Daca cineva se regaseste intr-una din cele doua categorii, Dumnezeu ii pune la dispozitie puterea de a parasi acest pacat. Atentie insa: “Din cuvintele tale vei fi scos fara vina si din cuvintele tale vei fi osandit” in ziua judecatii ( Matei 12,37 ).

3) Rautatea privirii.

Mantuitorul a vorbit mult despre “ochiul rau”. Ochii nostri pot fi rai in cel putin doua sensuri: fie dinspre interior spre exterior, fie dinspre exterior spre interior. Ochii sunt ferestrele sufletului spre lumea din jur. Pe o fereastra pot intra lucruri rele in interior, dar la fel de adevarat este ca pe aceeasi fereastra pot fi aruncate lucruri rele in afara.

Asa sunt ochii nostri. Putem lasa ca prin ei sa ne fie murdarite sufletul, imaginatia si gandurile noastre, dar tot prin ei putem arunca in afara tot ce e mai rau si ascuns in inima. Exista un limbaj al privirii pe care nu-l invatam in nicio scoala, dar pe care il intelegem cu totii, indiferent de gradul de educatie pe care il avem.

Stim cand o privire este pofticioasa sau ironica, plina de intelegere si compasiune sau neinduratoare; stim cand o privire e rautacioasa sau plina de bunatate; stim cand ea este intrebatoare, sfredelitoare, pasnica sau razboinica. Si toate acestea fara cuvinte. Uneori o privire rautacioasa ne raneste mai mult decat o palma…

Am putea continua la nesfarsit sa vorbim despre manifestarile rautatii. Nu este nici timp, si nici spatiu pentru acest lucru. Si, probabil nu ar fi nici util vreunei persoane sa cunoasca intreaga filozofie a rautatii. Am putea vorbi despre rautatea in rugaciune, atunci cand Ii cerem lui Dumnezeu sa-l pedepseasca pe un semen care ne-a gresit.

Am putea vorbi despre rautatea in predicare, cand cineva ar putea profita de ocazie ca sa spuna vreo doua vorbe celui pe care nu-l are la inima. Am putea sa vorbim despre rautatea faptelor bune – un adevarat paradox, dar la fel de reala ca oricare alta forma de rautate. In lumina Scripturii, o fapta este cu adevarat buna numai daca motivul care a generat-o este dragostea. Orice alt motiv care sta la baza unei fapte bune este rau, anihiland bunatatea faptei in sine.

In cartea “Cuptoarele lui Hitelr”, scrisa de Olga Lengyel, o evreica din Cluj care a supravietuit holocaustului, este redata o scena plina de semnificatii, legata de tema in discutie.

Era in primava anului 1944. Intr-un sanatoriu particular din Cluj, un maior SS, incartiruit de catva timp in casa proprietarilor acelui sanatoriu, i-a cerut, intr-o seara , directorului spitalului, sa ramana in compania familiei lui. Directorul si sotia acestuia au fost nevoiti sa faca pe placul ofiterului german, invitandu-l la cina.

In seara aceea, s-au auzit mai mult cuvintele ofiterului SS. Fara nicio retinere sau jena, ofiterul le vorbeste gazdelor sale despre toate planurile macabre ale lui Hitler: exterminarea evreilor, lupta impotriva crestinismului, planul de sterilizare al popoarelor aflate sub ocupatie germana, eutanasierea celor cu deficiente fizice sau psihice, precum si a batranilor si bolnavilor, lagarele de concentrare…

Privindu-l cu oroare, gazdele sunt nedumerite de seninatatea cu care ofiterul german vorbea despre aceste atrocitati. In cele din urma, ofiterul le cere gazdelor ceva de baut. I se aduce o sticla cu vin rosu si un pahar. Ofiterul isi toarna vinul in pahar, dupa care il bea pe nerasuflate. Apoi,  incepe sa se plimbe prin camera, observand cu atentie lucrurile din casa.

Deodata, se opreste inintea unei statuete vechi, infatisandu-L pe Domnul Christos cu o fatza blanda si suferinda in acelasi timp. Maiorul SS o examineaza un timp, apoi se duce spre masa, umple paharul cu vin rosu, se intoarce spre statueta si arunca paharul plin in ea.

In mod curios, paharul se izbeste chiar de coroana de spini a Mantuitorului. Rosul sangeriu al viunului se scurge pe capul lui Iisus, apoi pe pieptul Sau, apoi ajunge pe intregul trup, pana spre picioare. Acolo, la baza statuetei, se afla o inscriptie in limba spaniola: “Iisus Christos te mantuieste de pacatele Tale, omule.”

Fara sa mai spuna ceva, ofiterul ia in graba sticla cu vin si iese afara in graba… “in intunericul de afara unde este plansul si scrasnirea dintilor” ( Matei 8,12 ).

Concluzii

Orice rautate, fie ca este cizelata si subtila, fie ca este vulgara si brutala, nu loveste in primul rand in semenii nostri, ci in Cel ce a spus: “Ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” ( Matei 25, 40 ).

Acest lucru ar trebui sa ne dea mult de gandit…

Cu masca sau fara masca ?

     Uneori o imagine spune mai mult decat o carte cu sute de pagini, mai mult decat un discurs de cateva ore. O astfel de imagine sugestiva mi-a ramas in minte si mi-a dat de gandit. Ea il infatiseaza pe un barbat care se odihneste in dormitorul sau. Barbatul transportat in lumea viselor nu are chip. In schimb, deasupra noptierei, pe perete, se afla mai multe masti: unele zambitoare, altele triste, unele exprimand bunatate, altele – manie si intransigenta.

Toate mastile sunt la indemana omului astfel incat, la trezire, in functie de interesele pe care le urmareste in acea zi, el sa poata alege masca cea mai convenabila…

Aceasta este doar o imagine sugestiva, insa ma intreb daca nu cumva in viata reala intalnim astfel de exemple: oameni care vorbesc altfel decat gandesc, oameni care traiesc altfel decat marturisesc, oameni a caror viata este un permanent teatru, un continuu joc de-a v-ati ascunselea. Colectia de masti se regaseste in multe „dormitoare”, in case la care te astepti cel mai putin. Caci, spune Moliere, „prefacatoria este un viciu la moda, si tot ce este la moda trece drept virtute”. Oare colectia de masti se gaseste si in „dormitoarele” propriei noastre vieti ?

Ii plac oare cuiva oamenii prefacuti ? Se pare ca nici in mediile cele mai decazute din punct de vedere moral prefacatoria nu este acceptata. Nici betivii, nici coruptii, nici mafiofii sau desfranatii nu admit prefacatoria in relatiile dintre ei. Cei care sunt prinsi ”cu ocaua mica” sunt pedepsiti cu cea mai mare severitate.

De ce oare? Nu traim intr-o lume in care minciuna este bauta ca apa ? Nu auzim la tot pasul ca daca nu stii sa minti, sa te prefaci si sa inseli, nu vei putea sa supravietuiesti in aceasta lume corupta ? Nu traim noi intr-o lume in care cei care se straduiesc sa fie sinceri, cinstiti si corecti sunt adesea considerati fraieri, naivi, prosti si neadaptati ? De ce atunci prefacatoria nu este acceptata in lumea noastra, asa corupta cum este ?

Raspunsul este simplu: Niciunui mincinos nu-i place sa fie mintit, niciunui desfranat nu-i place sa fie tradat in dragoste, niciunui hot nu-i place sa fie furat si niciunui afacerist corupt nu-i place sa fie inselat in afaceri.  Si atunci ma intreb: Daca oamenii corupti ai acestei lumi decazute condamna si pedepsesc prefacatoria, oare cum este ea privita de Dumnezeul Scripturii, Acel Dumnezeu sfant si drept, despre care profetul Habacuc spune ca „ochii Tai sunt asa de curati ca nu pot sa vada raul si nu poti sa privesti nelegiuirea” ( Habacuc 1,13 ) ?

Pentru a ne face o imagine corecta despre modul in care Dumnezeu priveste acest pacat atat de raspandit, e suficient sa aruncam o privire in viata Mantuitorului.. Stiti care a fost pacatul contemporanilor Sai pe care Mantuitorul l-a mustrat cu cea mai mare severitate ? Nu, nu e vorba nici de desfrau, nici de crima, nici de furt, nici de idolatrie… Daca a fost vreun pacat care a starnit repulsia Sa maxima , uneori pana la manie, atunci acesta a fost prefacatoria. Sau , folosind alti termeni sinonimi pe care ii aminteste DEX-ul: fatarnicia, ipocrizia, lipsa de sinceritate, duplicitatea.

     Cuvintele „fatarnic” si „fatarnicie” apar de 23 de ori in cele patru Evanghelii si intotdeauna legat de ele este subliniata dizgratia lui Dumnezeu fata de acest pacat. Iata cateva exemple:

- Matei cap. 5-7: In Predica de pe munte intalnim patru referiri la fatarnicie: trei din ele legate de binefacere, rugaciune si post, iar a patra, legata de pilda paiului si a barnei.

„Dar tu, cand faci milostenie, nu suna cu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si in ulite, pentru ca sa fie slaviti de oameni” ( cap. 6,2 )

„Cand va rugati, sa nu fiti ca fatarnicii, carora le place sa se roage stand in picioare in sinagogi si la colturile ulitelor, pentru ca sa fie vazuti de oameni” ( cap. 6, 5 )

     „Cand postiti , sa nu va luati o infatisare posomorata ca fatarnicii, care isi slutesc fetzele ca sa se arate oamenilor ca postesc” ( cap. 6,16 ).

Din toate cele trei situatii amintite rezulta ca in „dormitoarele” multor oameni care par spirituali se afla multe masti… Singurul lor tel este acela de a aparea inaintea semenilor lor intr-o lumina cat mai favorabila, cu totul diferita de realitate. Ceea ce nu stiu prefacutii de acest gen este faptul ca iti poti ascunde adevarata identitate fatza de oameni, dar nu si fatza de Dumnezeu. Ochii Sai patrunzatori vad dincolo de cea mai reusita masca…

- Matei 15, 1-9: Pasajul reda dialogul dintre Domnul Iisus si carturari si farisei pe tema datinei batranilor. La intrebarea fariseilor: „Pentru ce calca ucenicii Tai datina batranilor?” ( vers. 2 ), raspunsul Domnului este cat se poate de dur: „Fatarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, cand a zis: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”  ( vers. 7.8 ).

- Matei 16, 1-3: Fariseii si saducheii Ii cer Domnului un semn din cer. Si de data aceasta raspunsul Lui este cat se poate de dur: „Fatarnicilor, fatza cerului stiti sa o deosebiti si semnele vremurilor nu le puteti deosebi ? Un neam viclean ( prefacut, fatarnic nn ) si preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decat semnul prorocului Iona.”

- Matei 22, 15-18:  Fariseii isi trimit ucenicii la Iisus cu o intrebare: „Se cade sa platim bir cezarului sau nu?” Raspunsul Domnului ne vorbeste din nou cat de odios este pacatul prefacatoriei in ochii lui Dumnezeu: „Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor?”

     - Matei 24, 45-51: Pilda celor doi robi. Ni se spune ca robul cel rau va fi taiat in doua si „soarta lui va fi soarta fatarnicilor” ( vers. 51 ) Ne imaginam ca la judecata finala cei prefacuti vor fi taiati in doua, la propriu, de sabia lui Dumnezeu ? Nicidecum ! In discutie este o parabola si, prin definitie, orice parabola lucreaza cu simboluri.

Ceea ce vrea sa ne arate Domnul este ca va veni o zi a judecatii in care Dumnezeu va scoate mastile de pe fetzele oamenilor si-i va descoperi inaintea Universului asa cum sunt ei in realitate, nimicind pentru totdeauna pacatul duplicitatii, al fatarniciei si al ipocriziei.

- Luca 12,1: „In vremea aceea, cand se stransesera noroadele cu miile, asa ca se calcau unii pe altii, Iisus a inceput sa spuna ucenicilor Sai: „Mai intai de toate, paziti-va de aluatul fariseilor care este fatarnicia.”

„Mai intai de toate” este o expresie care ne atrage atentia asupra unei prioritati: Daca este vreun pacat pe care trebuie sa-l asezam in prim-planul atentiei noastre si pe care trebuie sa-l biruim, atunci acesta este prefacatoria. Daca Insusi Mantuitorul ne da acest indemn, El stie de ce o face…

- Matei 23 : Acest capitol, intitulat „Iisus mustra pe carturari si pe farisei”, reda probabil cel mai dur discurs al Mantuitorului din cate au fost consemnate pe paginile Evangheliilor. Aproape ca nu-L recunoastem pe Iisus cel iubitor, iertator si plin de bunatate in acest sever rechizitoriu, care nu este altceva decat  o palida manifestare a ceea ce Apocalipsa numeste „mania Mielului” ( Apocalipsa 6,16 ).

De data aceasta, pe banca acuzatilor se afla carturarii si fariseii, adica spuma intelectualitatii si religiozitatii poporului evreu din acea vreme. Sa observam insa ca Domnul Christos nu-i mustra pe acestia nici pentru lacomie, desi cei mai multi dintre ei erau lacomi de bani, nu-i mustra nici pentru desfrau, desi unii dintre ei calcau stramb in privinta poruncii a saptea, nu-i mustra nici pentru vreun alt pacat la care ne-am astepta.

Laitmotivul care apare in acest discurs este un „vai” adresat acestei categorii de oameni: „Vai de voi carturari si farisei fatarnici”.  De sapte ori ( cifra desavarsirii ! ) apare acest refren in discursul Mantuitorului ( vers. 13. 14. 15. 23. 25. 27. 29 ) , ceea ce ne face sa intelegem ca prefacatoria este un lucru cat se poate de serios in ochii lui Dumnezeu.

Adesea, cand dorim sa atragem atentia asupra seriozitatii unei situatii, spunem: „Asta nu e de ras, ci de plans !” Ei bine, in mod paradoxal, prefacatoria este si de plans, dar si de ras…

Imi amintesc de una din orele de limba romana din liceu, in care profesorul ne vorbea despre comicul in operele literare. Incercand sa defineasca termenul, profesorul ne spunea: „Comicul apare atunci cand exista o diferenta intre aparenta si esenta”. Cu alte cuvinte, cand stii cine este omul din fatza ta si cand vezi cum isi pune masca, ascunzandu-se dupa aparente, iti vine sa razi. Este cu adevarat o situatie comica. Omul devine ridicol si de tot rasul.

Din nefericire, lumea este plina de astfel de oameni: saraci care vor sa pozeze drept bogati, oameni needucati care vor sa para eruditi, oameni care nu-L iubesc pe Dumnezeu care vor sa para spirituali, oameni plini de rautate care vor sa para buni, oameni corupti pana in maduva oaselor care vor sa para cei mai corecti oameni din lume… Lista e prea lunga pentru a fi amintita aici.

Daca noua oamenilor, care nu avem posibilitatea sa depistam intotdeauna falsul si prefacatoria semenilor nostri, ne vine sa radem cand vedem asemenea lucruri, oare cum apar in ochii atotvazatori ai lui Dumnezeu asemenea situatii ? Nu ma mira de ce unii scriitori ai Bibliei, exprimandu-se intr-un limbaj cat se poate de omenesc, afirma uneori despre Dumnezeu ca „rade” privind la incercarile  oamenilor de a aparea altfel decum sunt in realitate( vezi Psalm 2,4 ).

Exista o infinitate de forme de prefacatorie, ceea ce face ca „inventarierea” lor sa fie aproape imposibila. Intalnim prefacatoria in lumea politica, insa acolo i se spune foarte elegant:  diplomatie. O intalnim in viata de familie sub forma duplicitatii, in lumea afacerilor sub forma ipocriziei, in viata bisericii sub forma fariseismului, in relatiile dintre oameni sub forma lingusirii… Dar indiferent de forma sub care se manifesta, prefacatoria nu aduce niciodata nimic bun in viata personala a omului , a familei, a bisericii sau a societatii.

Imi amintesc de un tanar activ si foarte implicat in activitatile bisericii, un bun organizator de programe cu tinerii , de excursii si ocazii de recreere ale acestora. La un moment dat, in mod surprinzator, acest tanar a parasit biserica. Intrebat de ce s-a intamplat acest lucru, el fiind pana atunci un om foarte activ, a spus un lucru care i-a dezarmat pe ascultatorii sai: „Tot ce am facut in biserica a fost doar teatru. Simplu teatru…”  

Iata de ce apostolul Petru, el insusi cazut in plasa prefacatoriei intr-o anumita imprejurare a vietii, alaturi de Barnaba ( Galateni 2, 11-13 ) , ne sfatuieste in epistola sa: „Lepadati orice rautate, orice viclesug, orice fel de prefacatorie, de pizma si de clevetire.” ( 1 Petru 2,1 )

Biblia este plina de exemple care ne dovedesc ca nimeni nu e scutit de ispita de a cadea in cursele acestui pacat odios in ochii lui Dumnezeu. Ori de cate ori s-a intamplat acest lucru, indiferent de cel cazut in plasele prefacatoriei, nu a fost bine. Nu a fost bine deloc !

Priviti la David ! Satul de a fugi de sabia lui Saul prin padurile si pesterile Palestinei, opteaza la un moment dat pentru o alta solutie, care la data aceea i s-a parut buna: trece la filisteni, la Achis, imparatul Gatului. Insa acolo apare o problema: filistenii, care nu aveau memoria prea scurta, isi amintesc de laudele cu care David fusese intampinat cu ceva timp in urma pe cand se intorcea victorios din luptele cu filistenii: „Saul si-a batut miile lui, iar David, zecile lui de mii” ( 1 Samuel 21, 11 ).

De unde stiau filistenii ce se canta la curtea imparatului lui Israel ? Iata ca si acum trei mii de ani serviciile secrete functionau la fel de bine ca si astazi…

David, temandu-se de consecinte, „ a facut pe nebunul inaintea lor”, spune Scriptura . „Facea nazdravanii inaintea lor, facea zgarieturi pe usile portilor si lasa sa-i curga balele pe barba” ( 1 Samuel 21, 13 ). A fost bine ce a facut David atunci ? Nu a fost bine deloc. Lasand la o parte faptul ca el s-a coborat sub demnitatea umana, gestul sau a fost un gest al necredintei in ocrotirea lui Dumnezeu. Daca ar fi existat atunci mijloacele tehnice de inregistrare de azi, si daca cineva l-ar fi inregistrat cu o camera video, iar peste ani i s-ar fi aratat lui David acele imagini, cu siguranta ca ar fi intrat in pamant de rusine.

De aceea, peste ani, cand si-a dat seama de greseala facuta, David a scris Psalmul 12 in care spune: „Vino in ajutor, Doamne, caci se duc oamenii evlaviosi, pier credinciosii dintre fiii oamenilor. Oamenii isi spun minciuni unii altora; pe buze au lucruri lingusitoare, vorbesc cu inima prefacuta. Nimiceasca Domnul toate buzele lingusitoare, limba care vorbeste cu trufie !’ ( Psalm 12, 1-3 ).

Priviti la Iacov ! La sfatul mamei sale, Rebeca, se preface inaintea batranului sau tata ca este Esau, fratele sau, cu scopul vizibil de a-i lua binecuvantarea pe cai necinstite. Si nu a fost bine… Nu a fost bine deloc…

Timp de 20 de ani a trebuit sa simta pe propria piele ce inseamna sa fii inselat in casa socrului sau Laban. Apoi, la plecarea sa pe furis din casa acestuia, nimeni nu poate intelege marea stramtorare prin care a trecut Iacov la paraul Iaboc, atunci cand a luptat pe viata si pe moarte cu ingerul lui Dumnezeu si cu propria lui constiinta incarcata. De abia atunci, in acea noapte teribila de criza , Iacov a reusit sa scape de stigmatul numelui sau: Iacov – „Inselatorul” a devenit Israel – „Cel ce lupta cu Dumnezeu” ( Geneza 32, 28 ).

Priviti la Avraam ! Nevoit sa se coboare in Egipt din cauza unei foamete crunte, si temandu-se pentru viata lui din pricina frumusetii Sarei, sotia lui, el se preface ca aceasta este doar sora lui, nu si sotia lui ( Geneza 12, 10-20 ).  Si nu a fost bine… Nu a fost bine deloc…

Daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu harul sau, Avraam si-ar fi pierdut sotia, si-ar fi distrus familia, iar  fagaduintele lui Dumnezeu facute lui si urmasilor sai ar fi cazut la pamant, ramanand  neimplinite.

Priviti la Iuda ! Ramas in istorie ca un simbol al tradarii, Iuda s-a prefacut ca-L apreciaza si-L iubeste pe Mantuitorul, dandu-i acel sarut vestit din gradina Ghetsemani ( Matei 26, 47-50 ). Si Iuda nu a facut bine… Nu a facut bine deloc…

Sarutul lui nu era sarutul iubirii si al sinceritatii, ci al tradarii si al prefacatoriei. Cand si-a dat seama ce a facut prin gestul sau prefacut, Iuda nu a mai suportat gandul de a trai, sfarsind in funia spanzuratorii.

Biblia ne ofera si exemple pozitive: oameni in „dormitoarele” carora nu exista nicio masca, oameni care nu stiu sa joace teatru si pentru care meseria de actor le este cu totul straina, oameni care nu stiu sau nu vor sa se prefaca, care nu stiu sa linguseasca sau sa fie ipocriti. Puteti sa va ganditi la un astfel de nume ? Unul despre care Insusi Domnul Iisus a spus: „ Iata  cu adevarat un israelit in care nu este viclesug „ ( Ioan 1, 47 )…?

Da, acesta este Natanael ( numit si Bartolomeu ), omul care a urat prefacatoria, care a fost sincer cu sine, sincer cu semenii, si mai ales sincer cu Dumnezeu… Omul fara masca…

Si acum o intrebare: Exista vreo situatie in care „prefacatoria” este o calitate ?

Ce ziceti de scena alegerii lui Saul cand, prin tragere la sorti,  a fost desemnat de Dumnezeu drept imparat al lui Israel ? Biblia consemneaza ca , in acea ocazie, „s-au gasit insa si oameni rai care ziceau: „Ce ne poate ajuta acesta ?’ Si l-au dispretuit si nu i-au adus niciun dar. Dar Saul s-a facut ( s-a prefacut nn ) ca nu-i aude.” ( 1 Samuel 10,27 )

„Prefacatoria” lui Saul in acea ocazie a fost un pacat sau o calitate ? I-a auzit Saul pe acesti carcotasi rostind cuvinte de dispret la adresa lui sau nu i-a auzit ? Desigur, i-a auzit ! Insa s-a prefacut ca nu-i aude… Cu alte cuvinte, Saul a trecut cu vederea dispretul unora din conationalii sai, vazandu-si de drum si evitand un conflict iminent. De fapt, aceasta trecere cu vederea  inseamna, in termeni omenesti , iertare si har, asa cum le poate oferi un om pacatos unui alt om pacatos. Ea inseamna stapanire de sine…

Este buna o astfel de „prefacatorie” ? Categoric, da ! Este benefica in primul rand  celui care trece cu vederea un rau facut propriei persoane, caci aduce cu sine exersarea stapanirii de sine si una din cele mai valoroase virtuti: rabdarea; este benefica relatiilor, caci in lipsa ei acestea s-ar deteriora ; este benefica bisericii, caci o fereste de conflicte deschise si, mai ales, este placuta lui Dumnezeu, caci este dovada maturitatii spirituale a unui om.

Am citit un material despre „Principiul 90/10”, descoperit de un oarecare Stephen Covey. El sustine ca aplicarea acestui principiu in viata de zi cu zi o poate schimba radical. In ce consta acest principiu ? Autorul sustine ca 10% din lucrurile care ni se intampla nu le putem controla. De exemplu, nu putem opri ploaia, nu putem rezolva traficul aglomerat, nu putem evita intarzierile de tren si multe alte lucruri care nu depind de noi.

In schimb, 90% din lucrurile care ni se intampla le putem controla si, daca vom lua o atitudine pozitiva fatza de ele, viata noastra s-ar putea schimba radical in bine.  Iata un exemplu de lucruri banale pe care , daca nu le controlam , „prefacandu-ne” ca nu le vedem,  vor face ca ziua respectiva sa fie una din cele mai rele. Pe scurt, iata un scenariu posibil:

Dimineata, intreaga familie se afla la micul dejun. Fata varsa din greseala cana cu lapte pe covor. Tatal nu se stapaneste si da drumul unei serii de reprosuri adresate fiicei lui. Aceasta nu mai mananca, se ridica de la masa si pleaca spre scoala suparata. Dar pierde autobuzul si se intoarce acasa ca s-o duca tata cu masina. Acesta , pentru a nu intarzia si el la serviciu, goneste cu viteza , dar e prins de radar si amendat. Ajunge la servicu mai tarziu si este certat de seful sau. Fata, suparata, nu se poate concentra la ore si ia nota mica. Tatal nu se poate concentra in munca lui si da rateuri, pentru care din nou e mustrat de sef. La sfarsitul programului, toti sunt din nou acasa, insa tensiunea din familie e maxima: tatal e nervos pentru ca a fost amendat, pentru ca seful l-a certat si pentru ca ca fiica lui a luat nota mica. Mama e suparata pentru amenda, pentru esecurile sotului la serviciu si pentru nota mica a fiicei. Fiica e suparata de reactia dura a tatalui si de nota proasta luata la scoala. Totul ca intr-un urias joc de domino.

O zi intr-adevar proasta ! Putea fi evitata ? Desigur ! Cu o conditie: daca tatal ar fi trecut cu vedera  ( s-ar fi prefacut ca nu vede ) greseala fiicei sale. Daca el ar fi reactionat altfel, fiica lui ar fi prins autobuzul spre scoala si ar fi avut un tonus bun, ajutand-o sa ia o nota buna. Tatal nu ar fi intarziat la serviciu, nu ar fi fost prins de radar si s-ar fi concentrat asupra lucrului , fara sa mai fie certat de seful sau. Iar seara, la cina, intreaga familie ar fi fost fericita…  Si toate acestea , daca tatal s-ar fi „prefacut” ca nu vede greseala fiicei sale, trecand-o cu vederea.

Revin acum la prefacatoria  nociva, toxica si pacatoasa. Poate ar fi bine sa facem curatenie prin  „dormitoarele” vietii personale , aruncand orice masca aflata acolo, redevenind noi insine, cu calitati si defecte, insa oameni sinceri, integri… Oameni „dintr-o bucata”… Oricum suntem „actori’ in marea drama a luptei dintre bine si rau. Cu masca sau fara masca ? In aceasta drama vor birui doar cei fara masca

“In gura lor nu s-a gasit minciuna”

( Apocalipsa 14,5 )

     Ultimele retusuri

     Pentru un crestin care isi pregateste casa sufletului in vederea intalnirii cu Mantuitorul, timpul de fatza este un timp al ultimelor retusuri si finisari. Ultimei generatii de oameni, Domnul nu-i mai porunceste: “Pregateste-te !”, ci “Fii gata !” Si aceasta pentru ca temelia credintei a fost deja pusa, zidurile au fost ridicate, iar acoperisul a fost asezat. Mai raman ultimele finisari, ultimele retusuri in caracterele adevaratilor urmasi ai Domnului Christos, dar si ultimele eforturi pentru ducerea Evangheliei in lume.

Sunt convins ca Dumnezeu are in Biserica Sa copii credinciosi care se afla in faza finala a pregatirii lor pentru vesnicie. Fie ca numarul lor sa fie cat mai mare !

Realitatea vietii este insa dura. Chiar dupa multi ani ( uneori decenii ! ) de credinta, casele spirituale ale multor crestini au inca temelii subrede, zidurile sunt strambe si au fisuri, iar acoperisurile au gauri mari. Multe din aceste “case” nu au nici macar usi spre lume, nici macar ferestre spre cer…

     “Hrana tare” sau “lapte” ?

Desi noi insine vedem unele lucruri care n-ar trebui sa existe in viata noastra, in familiile noastre si in Biserica noastra, adevarata radiografie a vietii spirituale Ii apartine Aceluia care nu poate gresi. Privind la viata spirituala a unora din credinciosii evrei, apostolul Pavel trage o concluzie trista:

“In adevar, voi, care demult trebuia sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta de cineva care sa va invete cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare.” ( Evrei 5,12 )

Desi se foloseste de o alta metafora, apostolul Pavel abordeaza de fapt aceeasi idee: in loc sa se ocupe de ultimele retusuri ale caracterului lor, in loc sa se hraneasca cu hrana tare, ca niste oameni maturi din punct de vedere spiritual, unii crestini au ramas la stadiile incipiente, cand aveau nevoie de “laptele bebelusilor”.

Sa observam diferenta enorma dintre asteptarile lui Dumnezeu cu privire la noi si realitatea trista a vietii: in loc sa fim noi insine niste crestini maturi spiritual, cu experienta bogata si capabili sa-i invatam pe altii calea mantuirii, unii dintre noi suntem inca niste “prunci” care refuza sa creasca, desi au trecut peste noi multi ani de credinta, poate chiar decenii.

Ceea ce urmeaza nu va fi “hrana tare”, asa cum s-ar fi cuvenit, ci “lapte”. Si aceasta pentru ca in Biserica mai exista, din nefericire, si “prunci”care au nevoie de “laptele” invataturilor incepatoare , de “cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu”, acele lucruri simple pe care le stim demult, dar care inca nu au produs cresterea noastra spirituala. 

     “Biberonul cu lapte”

Iata portia de “lapte” care ne este oferita astazi de Cuvantul lui Dumnezeu, mie si tuturor celor care se simt vizati intr-un fel sau altul: 1 Imparati 13, 1-24

Avem aici un episod din istoria atat de zbuciumata a poporului evreu. Ni se dau informatii despre omul lui Dumnezeu trimis cu o solie de mustrare la regele Ieroboam, cel care crease pentru poporul Israel din Regatul de Nord o noua religie, un surogat al celei adevarate practicate in templul din Ierusalim.

Ieroboam facuse doi vitei de aur ( oare unul nu ar fi fost suficient ? ) pe care i-a plasat la limitele de nord si sud ale regatului sau: la Dan si Betel. Facuse si un altar pentru tamaiere si alesese chiar preoti, insa nu dintre leviti, ci numiti dupa bunul plac. Totul era conceput cu un singur scop: poporul sa fie impiedicat sa se intoarca la credinta adevarata.

In aceste conditii, Dumnezeu il trimite pe profetul Sau la rege cu o mustrare aspra si un avertisment pe masura. Ceea ce a urmat este descris pe larg in capitolul biblic amintit: razvratirea lui Ieroboam fatza de mesajul cerului, pedepsirea lui prin “uscarea” ( probabil paralizia ) mainii, rugaciunea profetului si vindecarea. Apoi are loc tragedia: omul lui Dumnezeu piere pe drumul de intoarcere, ucis de un leu.

Minciuna cea de toate zilele

Este evident ca, printre alte invataturi desprinse din acest episod istoric, inspiratia divina a avut in vedere sa ne avertizeze cu privire la un pacat prezent din abundenta in viata omenirii, atat de raspandit incat este banalizat si tratat cu usuratate, insa cat se poate de grav in ochii lui Dumnezeu: minciuna.

Stiti ce ma nelinisteste citind acest pasaj biblic ? Faptul ca acest pacat odios nu il intalnim la niste pagani care nu-L cunosteau pe Dumnezeu si care erau straini de Legea divina, ci la  un israelit, un membru al poporului ales al lui Dumnezeu – Biserica lui Christos din acele vremuri, care trebuia sa fie o lumina in lume. Mai mult decat atat, nici macar nu e vorba de un israelit oarecare, un membru de rand al Bisericii de atunci, ci de un slujbas de seama, un “om al lui Dumnezeu” a carui autoritate era de necontestat: un profet. Si nu unul tanar, fara experienta, ci unul batran, care avea ( sau ar fi trebuit sa aiba ) “cufarul” vietii plin cu experiente cu Dumnezeu.

De ce oare l-a mintit batranul profet pe omul lui Dumnezeu care venise sa-si implineasca misiunea ? Cu siguranta ca trebuie sa fi fost o motivatie… Personal, nu stiu de ce a facut-o. Aceasta intrebare se adauga miilor de alte intrebari si nedumeriri pe care astept sa mi le lamureasca cineva in viata viitoare.

Desi nu pot patrunde in inima nimanui pentru a afla motivele cuvintelor sau faptelor lui, am totusi libertatea de a face presupuneri ( cu rezervele de rigoare ! ). Probabil ca batranul profet l-a mintit pe cel tanar ca sa puna la proba credinciosia tanarului sau coleg fatza de Dumnezeu. Aceasta ar fi o motivatie buna pentru o fapta rea ?

Nu incerc sa insinuez ca batranul profet ar fi vrut raul colegului sau mai tanar. Aceasta ipoteza iese din calcul, caci este infirmata de modul in care s-au derulat evenimentele ulterioare. Nu, sunt convins ca batranul profet a urmarit ca din toata aceasta desfasurare de evenimente sa iasa ceva bun. Dar ce a iesit in final?

Nu as vrea sa fiu in pielea batranului profet care, in tot restul zilelor pe care le-a mai avut de trait, a fost urmarit de remuscari de nedescris. Atunci cand l-a mintit pe colegul lui, batranul profet nu stia de consecintele pe care urma sa le suporte mai tanarul sau coleg. Cuvantul Domnului i-a vorbit dupa aceea, dupa ce minciuna a fost rostita, dupa ce omul lui Dumnezeu s-a abatut de la porunca clara a lui Dumnezeu. La urma, s-a cutremurat vazand urmarile acelei minciuni.

E adevarat, tanarul profet a pierit datorita neascultarii sale, cu atat mai grava cu cat el nu era un israelit oarecare, ci un etalon de moralitate pentru popor, privit ca fiind port-vocea lui Dumnezeu. Mantuitorul rosteste un “vai” in dreptul tuturor acelora care sunt un prilej de cadere pentru semenii lor: “Vai de acela prin care vin prilejurile de pacatuire. Este cu neputinta sa nu vina prilejuri de pacatuire. Dar vai de cel care este o pricina de pacatuire pentru semenul sau” ( Luca 17,1 )

Avem aici, exprimata in cuvinte simple, intr-o istorisire pe care o pot intelege si copiii, o invatatura pe care Pavel o incadreaza intre “cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu”. Este o invatatura simpla pe care ar trebui sa o intelegem si sa o practicam inca de la inceputul vietii noastre de credinta, si anume: minciuna e un pacat odios in ochii lui Dumnezeu, iar consecintele ei pot fi dintre cele mai grave si imprevizibile. Dar cea mai grava dintre ele este pierderea mantuirii…

     Minciuni, minciunele…

Biblia e plina de exemple care, luate fiecare in parte, sunt un semnal de alarma pentru fiecare dintre noi, aratandu-ne ( daca mai era cazul ! ) ce consecinte grave poate avea “banala” si, uneori pe nedrept considerata, “nevinovata “minciuna.

1) Geneza 12, 10-20: Avraam in Egipt

Foametea care s-a abatut asupra Canaanului a facut ca instinctul de conservare al lui Avraam sa fie mai puternic decat credinta lui in ocrotirea lui Dumnezeu. De aici si pana la minciuna nu a fost decat un pas. Sara fiind frumoasa si temandu-se sa nu fie ucis daca se va afla ca el este sotul ei, Avraam ii propune acesteia sa aleaga calea minciunii, spunand sunt frati. Consecintele ? Sara e luata in haremul lui faraon, iar Avraam risca sa-si piarda familia si, odata cu aceasta, sa se aleaga praful de toate fagaduintele lui Dumnezeu facute lui si urmasilor sai.

A fost nevoie de interventia harului lui Dumnezeu si de lucrarea Providentei Sale pentru a rupe acest lant al pacatului si al consecintelor lui, salvand  familia lui Avraam din incurcatura in care ajunsese datorita unei “banale” minciuni.

Priviti-l pe Avraam, “parintele credinciosilor”, cum trebuie sa accepte mustrarea unui faraon pagan, care nu-L cunostea pe Dumnezeu ! Priviti cum trebuie sa plece rusinat din Egipt, lasand in urma nu o dara de lumina, ci o pata de intuneric.

Credeti ca Avraam a invata atunci lectia ? Se pare ca odata facuta o carare, ea este din ce mai umblata, asemenea unui reflex conditionat. Prin aceasta nu vreau sa insinuez ca Avraam a trait o viata de minciuna. Departe de mine asa ceva ! Dumnezeu nu l-ar fi ales drept stramos al poporului Sau daca Avraam s-ar fi “balacit” in mlastina minciunii. Aceasta a fost in viata lui doar un accident trecator, din care avem de invatat cu totii.

     2) Geneza 20, 1-18: Avraam in Gherar

Doar la cateva capitole distanta, Avraam trece printr-o situatie asemanatoare cu cea intalnita in Egipt. Foarte interesant: cand pierdem un examen al vietii, ramanand corigenti la o “materie” importanta, Dumnezeu nu ne lasa sa mergem mai departe pana ce nu luam examenul respectiv.

Avraam este adus de Providenta divina intr-o situatie asemanatoar cu cea din Egipt. Cred ca cerul intreg astepta cu nerabdare sa vada daca Avraam a invatat ceva din lectia trecutului sau nu. Din nefericire si spre dezonoarea lui Dumnezeu, Avraam a cazut din nou la aceeasi materie.

In Gherar, de frica de a nu-si pierde viata din cauza frumusetii Sarei, patriarhul spune ca Sara e sora lui. Abimelec trimite dupa Sara pentru a o aduce in haremul sau si din nou Dumnezeu e nevoit sa intervina pentru a salva familia patriarhului si fagaduintele facute acestuia.

Priviti-l pe parintele poporului ales cum este mustrat de paganul Abimelec pentru pacatul minciunii: “Abimelec a chemat  si pe Avraam si i-a zis: “Ce ne-ai facut ? Si cu ce am pacatuit eu impotriva ta de ai facut sa vina peste mine si peste imparatia mea un pacat atat de mare ? Ai facut fatza de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum facute.” Si Abimelec a zis lui Avraam: “Ce ai vazut de ai facut lucrul acesta ?” ( Geneza 20. 9.10 )

Pentru a doua oara Avraam pierde examenul la materia “adevar si minciuna”. Nu ne mira de ce Dumnezeu a ales pentru el o incercare atat de teribila si unica in istoria omenirii: jertfirea lui Isaac. Dumnezeu ne intinde cupa amara a incercarii o data, de doua ori, poate de trei ori… Daca insa o refuzam si nu invatam lectia, El nu mai are cum sa ne ajute, lasandu-ne sa ne cufundam tot mai mult in mlastina urat mirositoare a pacatului.

Din fericire, Avraam a trecut cu bine testul final al credintei, primind “diploma” pe care sta scis: “Avraam, prietenul Meu” ( Isaia 41,8 ). Sunt convins ca daca Avraam nu ar fi avut acele “restante” in scoala credintei, el nu ar fi fost trecut prin teribila incercare a jertfirii lui Isaac, caci sta scris ca Dumnezeu “ nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor” ( Plangerile lui Ieremia 3, 33 ). Tatal ceresc nu trimite niciodata asupra oamenilor incercari si suferinte fara a avea un scop nobil.

Uneori, cand in viata unui copil al lui Dumnezeu se repeta o incercare, sau trece o perioada mai lunga de timp fara sa primeasca de la Dumnezeu un raspuns la rugaciune, inseamna ca acolo, in cotloanele ascunse ale inimii, exista ceva ce nu-i place lui Dumnezeu, un pacat ascuns, o problema nerezolvata. Pana ce nu trece examenul, Dumnezeu nu-l poate ridica pe acel om mai sus, mai aproape de Imparatia Sa.

Mai doreste cineva o dovada in plus despre cat de grav este pacatul minciunii in ochii lui Dumnezeu ? Priviti la Anania si Safira ( Fapte cap. 5, 3.4  ) ! Din acest tulburator episod din viata Bisericii crestine primare, sa retinem trei lucruri:

1) Minciuna e intotdeauna inspirata de Satana, cel pe care Mantuitorul l-a demascat ca fiind “tatal minciunii” ( Ioan 8, 44 )

2) “Pentru ce ti-a umplut Satana inima ?” Cand un crestin rosteste o minciuna, inima lui e cu totul stapanaita de cel rau. Si nu e putin lucrul acesta…

3) “N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu” Ori de cate ori un crestin minte, desi el nu e constient de lucrul acesta, pacatul lui loveste direct in Dumnezeu, dezonorandu-L.

A trai drept intr-o lume stramba

Se poate trai astazi, sprijinindu-ne doar pe adevar ? Se poate supravietui intr-o lume corupta pana in cele mai intime resorturi ale ei fara minciuna ?

Cei mai multi spun: “E imposibil ! Daca nu minti, esti pierdut ! Esti un falit !” Intr-adevar, asa ar fi , daca L-am exclude pe Dumnezeu din ecuatie si daca nu am avea promisiunea sprijinului si ocrotirii Sale. Un lucru e cert: In Imparatia lui Dumnezeu nu va intra niciun om care iubeste minciuna si care, chiar daca nu o iubeste, traieste in ea dintr-un motiv sau altul.

Aceasta nu este afirmatia unui om oarecare, ci chiar a Cuvantului Scripturii: “Cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatorii la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si pucioasa, adica moartea a doua.” ( Apocalipsa 21, 8 ).

E de subliniat expresia “toti mincinosii”. In cazul niciunui pacat enumerat in aceasta lista neagra a nemantuirii nu se face aceasta precizare: “toti”. Aceasta inseamna ca lucrul este hotarat din partea lui Dumnezeu si oricare ar fi forma minciunii in care alege cineva sa traiasca, ea il va exclude din societatea sfanta a cerului.

Cartea Apocalipsei ne prezinta multe tablouri luminoase si incurajatoare, dar si numeroase avertismente cu privire la joaca de-a pacatul. Unul din aceastea este si cel zugravit in Apocalipsa 14, 1-5. De ce oare dintre toate pacatele posibile, minciuna este cea amintita in acest context ? Probabil pentru ca ea este pacatul cel mai raspandit, este bunul de consum cu cea mai mare cautare pe piata mondiala…

 Concluzii

Aceasta a fost portia de “lapte” pe care Cuvantul lui Dumnezeu ne-a oferit-o astazi spre crestere spirituala. Este cumva acrit “ laptele” ? Inseamna ca nu l-am baut la timp…

Dar, dupa ce il vom bea, sa nu ramanem la stadiul de “biberon”… Avem nevoie de “hrana tare”, consistenta, avem nevoie de intelegerea ultimelor adevaruri prezente si de ultimele eforturi pentru ducerea Evangheliei la orice faptura. Avem nevoie sa facem ultimele retusuri si finisari la casa caracterului nostru. Dumnezeu doreste sa devenim niste oameni atat de atasati de adevar, incat sa nu-l parasim nici chiar daca s-ar prabusi cerul peste noi.

  “In gura lor nu s-a gasit minciuna”. Dar in gura mea ? Dar in gura ta ? Fie ca aceasta pecete a aprobarii divine sa fie pusa si pe gura mea, si pe gura oricui va citi aceste randuri !

Scrisoarea unei mame către viitorul ginere…Ca mama, eu duc ștafeta pentru fiica mea. Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut fata mea și de perioada în care o țineam în brațe când febra îi era atât de mare, încât își dădea ochii peste cap. Îmi amintesc de vremea când și-a rupt degetul la ușa mașinii și am strâns-o în brațe. Îmi amintesc cum repetam împreună tabla înmulțirii înainte de testele mai grele.Când mingea de volei i-a căzut la picioare de trei ori la rând, am strâns-o pe fata în brațe ca să-și ascundă lacrimile la pieptul meu în timp ce suspina: “Cu toții cred că nu sunt bună de nimic…” Am stat lânga ea tot restul zilei apărându-i onoarea și apărând cu vijelie o altă eventuală lovitură împotriva “dragei” mele.Am vorbit ca mama cu fiica cu ea despre anii de gimnaziu și despre faptul că atunci se afla în punctul de vârf al adolescenței, iar acum că a ajuns în liceu, am discutat despre întâlniri și facultate, și viața de adult.Crescând-o pe fata mea în puritate și sfințenie, a fost una dintre cele mai mari chemări ale vieții mele. Ne-am plimbat și am vorbit, am râs și am plâns. O cunosc pe toate părțile.Dar tu, tinere? Cine ești? Cum ești? Cât de mult te-ai rugat pentru ea? Tot ce știu este că eu port o torță pentru fiica mea, o mașină puternică sau zâmbet dulce nu o va fura din mâna mea. Investiția mea este mult prea mare…Știu că ești fratele meu creștin și vreau să contez pe tine să îmi stai alături în această chemare pe care am primit-o de la Dumnezeu. Da, am patruzeci si trei de ani, iar tu s-ar putea să fii un tanar , dar sunt la fel de mult ca sora ta cum sunt și prietenii tăi, și mă bazez pe tine să nu-ți pui mâna pe fiica mea, la fel de mult cum prietenul tău cel mai bun contează pe tine să nu pui mâna pe prietena lui. Cinstește-mă în aceasta.eFiecare mama pe care o vei întâlni a fost și ea la vârsta de douazeci si ceva de ani ani, dar nici unul dintre cei de vârsta ta n-a fost de patruzeci si trei de ani , cu o fiică tanara. Așadar, fii atent! Mai întâi, nu poți înțelege ce simt eu și în mod normal nu te vei raporta cu grijă la interesele mele. În al doilea rând, și acesta s-ar putea să fie mai grav pentru noi amandoi, eu știu cum gândești tu. Nu este nici un secret. Majoritatea băieților vor să aibă relații sau să beneficieze de un anumit fel de acțiune. Lor nu le pasă de ceea ce semnifică o relație, precum fetelor. Băieții vor să le vadă pe fete cât mai sumar îmbrăcate, la aceasta se reduce totul. Chiar și în cazul vostru al băieților creștini”.EU TI-O INCREDINTEZ PE FATA MEA SA AI GRIJA DE EA SI SA O RESPECT

În Epistola către Efeseni, Apostolul Pavel a scris:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup.” Taina aceasta este mare –(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). – Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat. (Efeseni 5:25-33)

Aceasta este cea mai importanta poruncă ce ţine de rolului bărbatului în căsătorie şi realizarea ei va aduce după sine împlinirea tuturor celorlalte. De la fiecare bărbat, Dumnezeu aşteaptă să-şi iubească soţia ca şi Hristos Biserica şi aşa cum îşi iubeşte cineva trupul său propriu. Atunci când un bărbat arată o astfel de iubire faţă de soţia sa, prin aceasta arată tuturor oamenilor dragostea pe care o are Isus Hristos faţă de Biserica Sa.

Să-şi admire soţia

Când i-a creat Dumnezeu pe Adam şi Eva, primul bărbat şi prima femeie, iată ce a zis bărbatul când a văzut pentru prima dată femeia:

Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.” (Geneza 2:23)

Expresia „iată în sfârşit” arată admiraţie pentru cineva care era dorit mult şi aşteptat. Astfel de atitudine trebuie să aibă fiecare bărbat faţă de soţia sa în toate zilele petrecute în căsătoria.

Să se dezlipească de părinţii săi

După citirea titlului acestui articol, cititorul ar putea crede că punctul acesta este în afara subiectului nostru. Nu chiar aşa. Când a adus-o Dumnezeu pe Eva la Adam, a zis:

De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. (Geneza 2:24)

Prin aceasta Dumnezeu nu vrea să zică că copiii ar trebui să-şi nesocotească părinţii sau să nu se îngrijească de ei. Dar din momentul căsătoriei, fiecare bărbat trebuie să fie conştient că relaţia cu soţia este prioritate şi nu va admite ca părinţii să-i controleze această relaţie sau să manipuleze. Părinţii înţelepţi nu vor face aceasta nici odată, dar nu toţi părinţii sunt la fel de înţelepţi. Cunosc pe cineva, care după căsătorie a lăsat ca mama lui să aibă un control până acolo că ţinea la sine banii lor şi hotăra ce haine să cumpere soţia lui. Căsătoria lor n-a durat mult, iar el a ajuns foarte nenorocit. Eu însă, încă pe atunci l-am avertizat nu o singură dată că aşa va sfârşi dacă nu se dezlipeşte de mama sa ca să se alipească de soţie. În acelaşi timp, fiecare bărbat trebuie să fie conştient că atunci când se căsătoreşte, este dator să-şi întreţină familia şi să se îngrijească de părinţii săi şi ai soţiei. Iar dacă părinţii le acordă un ajutor material la o anumită perioadă, să o primească ca o binecuvântare şi nu ca ceva obligatoriu.

Să fie capul nevestei

Am observat odată, în timpul unei cununii, cum un bărbat, când a auzit acest adevăr, şi-a ghiontit soţia şi i-a spus: „Auzi? Ia bine seama la ce vorbeşte preotul!” În acelaşi timp, când predau cursul „Căsătorie fără regrete” de multe ori am văzut cum femeile care nu au cunoscut anterior din Cuvântul lui Dumnezeu, când ajung la acest adevăr se arată nemulţumite. Dar, aceasta este ordinea stabilită de Dumnezeu:

Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos. (1 Corinteni 11:3)

Hristos fiind Capul nostru ne poartă de grijă, ne protejează şi S-a jertfit pentru noi. În acelaşi fel se aşteaptă de la fiecare bărbat să fie capul soţiei şi nu doar unul care dă ordine şi îşi impune voia cu autoritate. Domnul să ajute pe fiecare bărbat să se poarte cu soţia sa, tot aşa cum se poartă Domnul Isus cu noi.

Să dea cinste soţiei

Este greu pentru unii bărbaţi să înţeleagă de ce femeile se aşteaptă să fie tratate cu respect cum ar fi de exemplu, să li se dea mână când coboară din autobus sau pe scară. Dar aşa ne învaţă şi Dumnezeu să procedăm când spune:

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. (1 Petru 3:7)

Dumnezeu să ajute pe toţi bărbaţii să-şi îndeplinească rolul stabilit de Dumnezeu şi în felul acesta, să prezentăm lumii caracterul Domnului nostru Isus Hristos.

Doamne…da-mi un sot care sa fie suficient de puternic pentru a sti cand este slab si destul de curajos pentru a se confrunta cu el insusi cand se teme…un sot mandru si de neinfrant cand este biruit, dar smerit si bland cand este victorios.

Dragul meu, ştii că te aştept
... şi visez să te-ntâlnesc sub privirea ochilor Lui.
Aştept prima noastră întâlnire,când privirile vor rosti cuvinte fără sunete...
Dragul meu, ştii că înalţ rugăciuni pentru tine,
şi aproape zilnic gândurile mele i-au forma unor mâini ridicate spre Cer.
Intre noi, secretul adevăratei poveşti, este El...
Iubirea Lui se va reflecta în ochii mei,în ochii tăi, pentru totdeauna indiferent de anotimp.
Pentru că te aştept
Te port în rugăciuni...
Cu speranţa că şi tu, acum, acolo unde eşti, aştepţi minunea Lui.
Cu credincioşie!
Dragul meu, ştii că totul pentru mine înseamnă "noi" şi pentru tine ştiu că e la fel. Aşa va fi pentru totdeauna.
Vom fi ai noştrii şi împreună ai Lui şi nimic nu ne va despărţi,
nici chiar moartea
Pentru că-n cine trăieşte Isus, Fiul, nu mai cunoaşte întunericul.
Deci vom trăi aici şi dincolo de timp, împreună, pentru totdeauna.
Până se va întâmpla minunea să te-ntâlnesc,
aştept în credincioşie... ştiu că şi tu vei aştepta la fel.
Orice om este plin de greşeli, aşa că nici tu , nici eu nu suntem perfecţi, dar există iertare la El şi o a doua şansă atunci cum nu aş putea şi eu să nu iert?
Te aştept cu credincioşie, Dragul meu, ştiind că şi tu vei face la fel.
Toate rugăciunile pentru noi, poartă ecoul speranţei,
că într-o zi... sau poate într-o seară, te voi întâlni...
şi atunci va fi pentru totdeauna, sub privirea Ochilor Lui...
Noi doi, iar secretul nostru va fi însuşi Isus,
iar dragostea se va transforma în povestea Iubirii Lui, pentru generaţia tristă în care respiră fiinţele noastre, desenând un zâmbet real de la un capăt la celălalt de Pământ.

semne ca esti intr-o relatie aleasa de DOMNUL

Iată care sunt semnele! Ești într-o relație nepotrivită dacă…

… între voi există abuzuri.

Ne referim la un lucru destul de comun, despre care ai auzit ori în care ești prins chiar tu! Ce este acesta? Este un obicei ce pare a nu mai avea sfârșit, pe care multe cupluri îl au, care generează adevărate lupte între ei și folosirea cu regularitate a machiajului. Sigur! Poate că merge în filme, dar ceea ce este OK la o peliculă hollywoodiană de succes, ce ține 90 de minute, este total nerecomandat în lumea reală. Să nu mă înțelegeți greșit în ceea ce privește modul în care trebuie să me înțelegem. A ierta este perfect sănătos, dar nu este indicată să renunțăm la înțelepciune. Ceea ce vreau să spun este: dacă neînțelegerile din lumea voastră amoroasă implică loviri, împingeri, bruscări, jigniri, țipete, manipulare sau orice altă duritate care se repetă cu regularitate, atunci, desigur, e bine să te îndepărtezi. E simplu. În relațiile rele se întâmplă lucruri rele și ele vor continua atâta timp cât vei permite ca asta să se întâmple. Nu fiți prostuți, ci înțelepți! Înțelepciunea face întotdeauna lucrurile care mai târziu vor aduce satisfacție. În cazul vostru, a fi înțelept înseamnă că, după ce vei părăsi această relație, nu te vei mai întoarce la ea! Atunci când Dumnezeu le-a oferit israeliților oportunitatea de a ieși din Egipt, ei au folosit-o. Și tu ar trebui să procedezi la fel! Dacă relația voastră este fie și ușor abuzivă, consideră acesta ca fiind indicatorul spre ieșire, ACUM!

”Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 6:19-20

…locuiți împreună.

Presupun că știți ce este bine și ce este rău atunci când ne referim la păcate cum ar fi minciuna, furtul sau uciderile. Articolul acesta nu le este adresat lui Bonnie și lui Clye în drumul lor spre închisoare. Mai degrabă voi trece la subiect, referindu-mă la acel păcat în care poate voi sunteți prinși, și care este unul dintre cele mai înșelătoare dar și mai răspândite în lumea îndrăgostiților. Cel mai probabil voi, sau cineva cunoscut, ”se joacă” cu asta. Ați ghicit! Unii îl numesc sex premarital; alții cuplu în afara căsătoriei. În caz că nu ați auzit încă, Dumnezeu îl numește PĂCAT. Da, știu. Vă simțiți atât de bine și poate aveți toate scuzele din lume pentru a continua. Dar, ceea ce pare bun în fierbințeala momentului se poate că nu își merită costul de la sfârșit. Când faci sex cu oricine altcineva în afara soțului (soției) tale, se întâmplă și alte lucruri, nu tocmai bune. E nevoie de o singură dată pentru a-ți pierde virginitatea, de o singură dată pentru a contacta o BTS (boală cu transmitere sexuală), de o singură dată pentru a deveni dependent de imoralitate sexuală, de o singură dată pentru ca respectul față de persoana cu care ești logodită să dispară pentru totdeauna…. Ați înțeles ce vreau sa spun? Biblia ne învață că, deși păcatul este plăcut pentru o vreme, efectele lui, ce apar după, sunt oribile. Dacă trăiești în păcat, fă o întoarcere de 180 de grade. Pocăiește-te și păstrează-ți curăția până la momentul în care vă veți rosti jurămintele de nuntă.

”Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.” 1 Corinteni 6:18

… te îndoiești de faptul că persoana cu care te întâlnești este cea aleasă pentru căsătorie și doar frica te ține de la a rupe relația.

James T. Draper scria: ”Îndoiala nu înseamnă DA ci înseamnă, întotdeauna, NU sau mai așteaptă. Dacă nu poți avea pace, ăsta este un răspuns.” Atunci când Dumnezeu deschide ușa pentru căsătorie în viața ta, vei ști că ești cu persoana potrivită. Dacă nu ai 100% certitudinea că lucrurile ar trebui să meargă mai departe, cel mai bine este să iei o pauză de la relație și să te rogi ca Dumnezeu să îți confirme clar voia Lui! Știu. Știu. Tu crezi că nu este atât de simplu. Știu, pentru că am trecut pe acolo. Dacă vei alege să ignori neliniștea din duhul tău, continuând să stai lângă o persoană fără de care nu crezi că poți trăi, îți voi spune eu ce va urma în continuare: scuzele! Nu merge până la a căuta justificări pentru o relație pe care îți vei dori mai târziu să o fi abandonat. Iată de ce: în lumea întâlnirilor amoroase, gânduri cum ar fi: ”nu ne putem despărți pentru că…” înseamnă că îndoiala a oferit cheile către frică, care te va conduce pe o cărare accidentată, plină de obstacole cum ar fi confuzia ori momentele de anxietate. Dacă nici asta nu este suficient, rezervorul tău de bucurie se va goli. Dacă, în drumul tău pe cărarea îndoielii, ai fost în nesiguranță cu privire la a merge sau nu înainte, permite-mi să-ți ofer un semn pe care scrie: ”pacea și credința spun să mergi și tu, frica și-ndoiala spun mai bine NU!”

”pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul” Iacov 1:6-8

… în jurul tău există reacții de îngrijorare.

Ai deschis vreodată televizorul sau radioul și să prinzi o predică, un cântec sau un mesaj care parcă au fost scrise special pentru tine? Te-ai întâlnit vreodată din întâmplare cu cineva care a făcut un comentariu sau două ce parcă au vorbit direct inimii tale? Dar în ceea ce îi privește pe oamenii pe care îi cunoști bine? Sunt prietenii și familia ta îngrijorați de decizia ta de a face următorul pas cu persoana cu care te întâlnești acum? În loc să adopți o poziție defensivă, mai bine ia în calcul faptul că emoțiile îți pot distorsiona abilitatea de a privi cu aceeași claritate cu care o fac aceia ce privesc din afară în viața ta. Asta dacă îți dorești ca într-o bună zi, după ce sentimentele acestea romantice vor trece (și ele o vor face) să nu privești în urmă cu regretul de a fi pierdut timp prețios (alături de alte binecuvântări). Apoi, cere-I lui Dumnezeu să îți dea discernământ pe măsură ce asculți sfaturile celorlalți. Dacă ceea ce spun ei este în concordanță cu Sfânta Scriptură și vorbe izvorâte din dragoste, atunci imaginează-ți că el te bate, cu blândețe pe umăr, cerându-ți să renunți la planurile tale și să alegi o cale mai bună. Îngrijorările fondate ale celorlalți pot fi steaguri roșii pe care Dumnezeu le ridică cu dragoste în viața ta, pentru a te atenționa cu privire la posibile necazuri viitoare! Ascultă. Învață. Fii înțelept. Renunță și ieși din zona de pericol.

”Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. Ca o verigă de aur şi o podoabă de aur curat, aşa este înţeleptul care mustră, pentru o ureche ascultătoare.” Proverbe 25:11-12.

… te întâlnești cu o persoană necredincioasă.

Ieși cu o cineva care nu are o relație personală cu Domnul nostru, Isus Hristos? Cei mai mulți dintre creștinii care au o relație cu un necredincios tind să creadă că ei sunt cea mai bună șansă ca partenerul lor o poate avea pentru a-L cunoaște pe Isus. Nu te lăsa înșelat(ă). Cineva deja a alocat o expresie pentru genul acesta de falsă strategie evanghelistică. Se numește ”întâlniri romantice misionare”. Dragă creștinule, tu nu ești un Duh Sfânt Junior. Viața nu oferă garanții iar asta include mântuirea partenerului tău. Dumnezeu oferă liberul arbitru fiecărei persoane. El așteaptă să fie dorit și asta ar trebui să faci și tu. Dacă ești o persoană credincioasă care se întâlnește cu una necredincioasă, aceasta nu doar că l-a respins pe Domnul, dar L-a respins pe Domnul care locuiește în tine! Prin urmare, ea sau el nu dorește aceleași lucruri ca tine. Tu îi aparții lui Dumnezeu, iar este jelos pentru tine. Orice atașament emoțional vei dezvolta față de o persoană care nu este pe aceeași pagină cu tine din punct de vedere spiritual, sau invers, este un atașament nesănătos. Caută și învață de la cei ca și Samson, din Biblie, și fă acum ceea ce, altfel, îți vei dori mai târziu să fi făcut. Respectă Cuvântul lui Dumnezeu și nu te înjuga la un jug nepotrivit. Da, asta înseamnă să te desparți și să mergi mai departe!

”Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” 2 Corinteni 6:14..

Noul nostru blog a fost lansat astăzi. Concentraţi-vă asupra lui şi noi vom încerca să vă ţinem informaţi. Puteţi citi postări noi pe acest blog prin informaţia RSS.